Cum/Când ești fericită? Când te simți cu adevărat frumoasă?

Majoritatea femeilor/domnișoarelor preferă să poartă o altă fațadă a propriei persoane în societate sau chiar și în mijlocul prietenilor. Preferă tot mai mult ca cei din jur sa fie apreciate din cei din jur încât la un moment dat când se privesc în oglindă observă alt om. Și se ajunge chiar și să nu se placă ele pe sine. 

De ce?? 

Cred, și sunt convinsă că toate aceste schimbări sunt din frica de a nu fi acceptate sau de a nu fi privite la fel de bine ca prietena aia care arată super bine și care e slabă, cu tenul perfect și mereu cu parul bine aranjat.

Uităm de multe ori ceea ce ne place nouă, și să ne apreciem așa cum suntem noi, și ajungem să ne schimbăm pentru cei din jur. 

Nimeni nu știe cum arăți tu când ieși din duș. Nimeni nu te-a văzut cu părul ciufulit de la vântul puternic de pe stradă. Nimeni nu ți-a văzut pistruii sau micile imperfecțiuni de pe fața ta.

Mereu ai încercat și încerci sa fii cât mai perfectă de față cu altcineva. Chiar și zâmbetul de pe fața ta câteodată face parte din masca ta.

Mă întreb dacă tu când te uiți în oglindă, și îți vezi frumusețea ta naturală, ești fericită. Sunt sigură că da. Și ai atâtea motive să o faci.

Dacă ești nevoită să alergi, să te înfometezi, să consumi bani grei pe cosmetice și pe tratamente, să cumperi mereu fixative sau fel de fel de produse, înseamnă că ai alături de tine oameni care nu apreciază adevărata ta frumusețe și care nu apreciază fericirea naturală a zâmbetului tău venit din inimă.  

Nimeni nu a apreciat la tine privirea și înfățișarea ta de la prima oră a dimineții, nimeni nu a apreciat la tine felul tău de a te manifesta, așa în largul tău, în nebuniile tale de moment. Nimeni nu ți-a spus „auzi,draga mea, te rog, arunca-ți machiajele. Te schimbă și eu vreau să văd frumusețea ta, nu vreau să văd o mască inutilă.”

Înconjoară-te de oameni ce te vor face să te simți frumoasă, pentru că așa ești. Exact așa cum ești tu, fără nicio modificare.

Cum ești mai fericită? Atunci când mănânci cât ai tu chef, sau atunci când te înfometezi și alergi km întregi pentru a arăta la fel de bine ca cea de pe copertă? Ești fericită când îți simți tenul îngreunat de la atât machiaj, sau ai multă putere de a zâmbi cu fața ta liberă și luminată? 

Șterge-ți machiajul, lasă-ți parul natural, uitată-te în oglindă. Îți place ceea ce vezi?

Zâmbește!!! Vei descoperi că ești mai frumoasă și mai plină de încredere acceptându-te tu pe sine, imperfectă, dar totuși atât de perfectă!

2 Februarie

  Povestea mea? Una tristă. Una în care dezamăgirile și necazurile au fost prezente. Unde și inima mea a avut multe dureri. Îmi doream să trăiesc și eu o viață fericită ca în filmele pe care eu le vizionez mereu. Îmi doream un happy-end.
  Însă a venit și rândul meu să fiu fericită. Nu visam la asta. E ceva mai mult decât mă așteptam. A venit de nicăieri parcă.
  EL. Am vorbit ceva vreme. Am realizat că întra adevăr EL mi-a furat inima. Mi-am dat seama că EL va fi mereu un sprijin și o rezolvare a problemelor mele. Știam și simțeam că toate lucrurile acestea sunt reciproce.
  Într-una din zile, fiind frumos și soare afară, am hotărât să ne plimbăm și prin Iași puțin. Am mers să servim ceva. A vrut el să meargă să comande, așa că eu l-am așteptat liniștită pe scaun la o masă mai în spate puțin.
 Mi se părea ciudat deja. Așteptasem peste 10 minute, și el numai nu venea. Oare să fie așa coadă de mare la mâncare? După un sfert de oră, a venit dar fără mâncare. Mia spus că a mai ocolit puțin că a fost și până la baie.
  Apoi a adus mâncarea. Am servit puțin. Însă el era foarte ciudat. Tăcut. Retras. El nu e așa. El mereu e vorbăreț și pus pe glume. Mereu căuta să mă bine dispună. Dar acum, ceva se petrecea cu el. Mă gândeam să nu fi făcut eu ceva fără să vreau și îl supărasem. L-am întrebat lucrul acesta, însă mereu îmi zicea că e doar puțin obosit. Deși am vrut să îl cred, ceva se petrecea cu el.
  După ce mă chinuiam să scot ceva de la el, m-a scos afară la aer curat. Era seară, trecut de ora 20:00. M-a urcat sus pe scările Palatului Culturii și admiram priveliștea. Priveliștea era de nedescris. Se auzea și muzică în fundal.
  El alături de mine, la fel de tăcut ca și în interior. M-am sprijinit cu coatele de balustrada palatului și admiram. Defapt, mă gândeam la ce a pățit el. Era prea tăcut. Era schimbat.
  Am rămas cu privirea departe, gândindu-mă. S-a depărtat de mine. A făcut un pas înapoi și s-a pus în genunchi...și privirea lui albastră spre mine. A băgat mâna în buzunar și a scos de acolo un mic cerculeț.
Ce a urmat, a fost marea întrebare. Răspunsul? Da.
  Ori de câte ori privesc la mâna mea stângă mi-l amintesc pe el, acolo în genunchi, cu privirea ațintită spre mine. Resimt acele emoții și sunt sigură că am reacționat destul de ciudat.
  Fericirea mea? EL.


 P.S. Defapt, când am așteptat eu acolo singurică un sfert de oră, el se dusese să cumpere inelul. Și de când îl avea în buzunar a devenit brusc mai tăcut și mai plin de emoții.

 So blessed to be loved by him.
 

Când ești fericit...

 Fericirea nu o poți ascunde. Tristețea însă o poți camufla cu un zâmbet de plastic.
 Zâmbetul ce vine din suflet și din adâncul inimii va fi prea vizibil. Oare să dau vina pe el?
 El e motivul zâmbetelor mele. El e motivul pentru care m-am ridicat după multe înfrângeri.
 El a luat bucățile inimii și le-a lipit cu grijă și cu atâta măiestrie.
 El m-a luat de mână și mi-a amintit că sunt o persoana specială, unică și frumoasă așa cum sunt. Timidă și retrasă.
 Mi-a arătat frumusețea lucrurilor mărunte făcute din dragoste.
 În spatele fericirii mele e el.

DOR

    Nu nega! Și ție îți este dor de cineva sau de ceva anume. Se citește cu litere atât de mari în privirea ta. 

Te macină zilnic, mai mult și mai mult. Dar te-ai obișnuit. Ai rămas sedentar în starea asta de DOR. 

Mie personal, mi-e dor de viață. Am uitat să mă bucur de lucrurile mici ce mi le oferă viața. 

Mi-e dor să fiu mângâiată de razele soarelui de dimineață până seară. Să simt mirosul proaspăt al dimineții încărcat cu roua proaspătă. Mi-e dor sa aud concertul naturii, întinsă pe iarbă și privind spre cer. Mă simțeam atât de vie și plină de viață. M-am săturat de zgomotul lumii. 

Mi-e dor de locul unde am siguranță deplină. Și am certitudinea că sunt doar eu...cu Dumnezeu. Gândurile și tot ce aveam pe inimă îmi erau ascultate. 

Mi-e dor de cuvintele care zidesc. Cuvintele îmi mângâie  sufletul, cuvintele sincere. 

Mi-e dor să ies afară în mijlocul ploii și să simt cum picurii de ploaie cad în părul meu. 

Mi-e dor să fiu fata deschisă și mereu zâmbitoare.

Mi-e dor de mine...  

Ce înseamnă Crăciunul pentru mine...

  De ar fi să descriu într-un singur cuvânt...păi...familie. Armonia și bucuria, când toți se unesc acasă și se bucură de motivul întregii sărbători, adică Isus. Doar El merită glorificat și datorită Lui, inimile noastre zâmbesc.
  Și asta nu ar trebui să fie doar acum, ci oricând.
  Crăciunul pentru mine înseamnă să găsești acea pace lăuntrică, să îți amintești de nașterea Mântuitorului, nu la cluburi sau beat criță. ci în familie, toți uniți în armonie.

 Sărbători binecuvântate și nu uitați însemnătatea acestora!

Despre mine

 Cum deja am ceva timp de când postez lucruri și gânduri aici, m-am gândit că e timpul să faceți cunoștiință cu persoana care le scrie.

 Eu, Anca, o fată care e departe de perfecțiune. Stângace în multe lucruri. Însă în ciuda lipsei mele de pricepere, mă străduiesc să reușesc. 

 Văd eșecul ca o reușită, deoarece are rolul de a mă învăța să reușesc data viitoare. 

 Obișnuiam să fiu prietenoasă. Îmi plăcea să creez prietenii, să vorbesc mult și să îi fac pe alții fericiți. M-am lăsat însă de meseria asta de mult timp.

 Apreciez lucrurile mărunte făcute din dragoste. 

 Sunt atrasă de artă, în special pictura. Nu sunt bună la a pune o culoare pe pânză, însă când o fac încerc sa îmi descriu starea interioară prin reprezentarea culorilor. 

  Îmi place moda. Să mă îmbrac cât mai frumos și elegant.

 Scrisul? E o parte din mine. Mă trezesc mereu cu o agendă în fața mea și nici nu știu când foile ei sunt pline de scris. 

Supărată sau plină de entuziasm, scriu. Simt nevoia să mă eliberez? Scriu. Îmi place să stau cu o cană fierbinte de cappucino, la căldurică, cu laptopul în brațe și să scriu. Sau...să vizionez un film bun. 

        De ar fi gratis călătoritul, nu aș mai fi văzută niciodată prin împrejurimi. 

        Îmi place să încerc mereu lucruri noi. Să descopăr locuri și persoane. Să văd cât de minunat sunt create toate. 

       Îmi place deasemenea să admir locuri și peisaje. Aș sta chiar ore întregi în fața unei mari întinderi de apă dacă acolo m-aș regăsi și aș fi împăcată spiritual. 

       Mereu mă implic prea mult în anumite lucruri ce nu durează. Mereu oamenii profită de bunătatea mea. Și mereu rămân cu inima bucățele.

       Însă tot de atâtea ori mă ridic și merg înainte. 

Fragment preferat

„Când m-am despărțit de el, m-am simțit de pară mi s-a deșirat puloverul cel mai drag. Ce-i drept era vechi, nu mai arăta la fel de bine, dar îmi ținuse de cald pe atâtea friguri și îmi plăcea să-l port și pe pielea goală. Acum însă, nu se mai putea. Ațele care ieșiseră din el mi se înfășurau în jurul gâtului și nu mă mai lăsau să respir. Le-am tăiat cu o foarfecă, dar găurile pe care le-au format nu arătau ca o haină inventată de un designer. Nu erau atrăgătoare, misterioase, cu o poveste aparte, ci doar niște găuri negre, căscate spre nimic. Devenise urât, așa că am început să îl port mai rar, să nu mai ies cu el în lume, deși înainte era mândria mea. El a simțit neglijarea și a început să mă zgârie. E normal, m-am gândit eu, e de lână și cu timpul se asprește. Însă agresiunile nu s-au oprit aici. După câteva săptămâni a început să se lărgească, de parcă îl purtam împreună cu altă persoană în același timp. Am devenit geloasă și-l spălam tot mai des, sperând să intre la apă ca să îmi vină doar mie, din nou. Am renunțat după o zi când l-am găsit atârnând trist pe o frânghie la uscat. Mi-am dat seama că mă chinui atât pe mine cât și pe el, așa că l-am împăturit și i-am găsit un loc doar al lui, în dulapul cu vechituri. Pe masă am așezat, în schimb, o poză cu mine purtându-l. Era în zilele noastre bune, în care ploua cu soare...”