M-aș întoarce la tine, iar și iar, mare albastră!

   

Presupun că toți din noi avem un loc preferat. Un refugiu al sufletului și al gândurilor, unde putem face curățenie printre idei, să hotărâm anumite lucruri, să punem totul cap la cap.
    Al meu era un loc liniștit pe timp însorit și puțin mai gri pe timp de furtună. Nu prea îmi păsa mie asta. Indiferent de vreme, mergeam să mă liniștesc. Am avut parte o mică vacanță în sudul Norvegiei. Eram fascinată de tot ce mă înconjura. La orice pas găseam minunile Domnului, și mă bucuram deplin de ele. 
      Din toate aceste comori ale naturii, singurul loc care m-a fascinat cu adevărat a fost priveliștea unei mări de pe insula Kalvoya. Nici ploaia, nici furtunile ce iscau valuri mărețe nu m-ar fi putut opri să mă duc acolo. Găseam pace. Zâmbeam norilor și știam că cineva dincolo de ei, îmi zâmbește înapoi. Sunetul pescărușilor, mirosul sărat din aer, albastrul perfect al mării diferi de cel al cerului. Cu siguranță m-aș întoarce cu prima ocazie.


„Obișnuiam să merg să privesc marea în fiecare seara. Mă liniștea și îmi dădea un sentiment atât de călduros. Însă în același timp îmi plăcea să mă gândesc și la anumite probleme. Cu timpul, marea a devenit un loc unde să mă gândesc la el. Și o făceam ori de câte ori aveam ocazia. Simțeam că aveam nevoie de curățenie în gânduri. De aceea, mă refugiam acolo. Singură. Doar eu, marea, vântul ce îmi purta părul de colo colo, norii ce descopereau un soare puternic și gândurile mele. Presimt că voi duce dorul clipelor de meditare aici. E ca și cum îmi încarc bateriile sufletului într-un loc plin de energia minunată a naturii”
- scris mai demult.

E doar un episod

   Poate cuvintele mele vor fi de prisos, însă scriu pentru că știu prin ce stare treci. Vreau să le scriu special pentru tine, însă, le voi scrie și pentru mine în același timp. Doresc să îți fiu o alinare și o mângâiere!
   Am fost ca tine. Mă simțeam uitată de lume chiar și în mijlocul prietenilor. Nu puteam oferi nici măcar un zâmbet fals fără să fiu descoperită. Mă uram pentru anumite alegeri făcute în viața mea. Nu puteam da timpul înapoi, oricât de mult mi-aș fi dorit asta.
  Fiecare suflare și fiecare bătaie a inimii erau o durere. Chiar dacă tot ceea ce mă durea, defapt erau în trecut. Însă se pare că eu îmi trăiam trecutul, pe când cei din jurul meu se bucurau și își trăiau fericiți prezentul.
  Treceau zilele iar eu eram doar..sedentară în starea aia. Nu! Nu eram în depresie. Doar că nu trăiam destul viața. Mi-am irosit zile bune uitând ce-i ala un zâmbet. Nici nu știu cum mi-am revenit. Cel puțin, am fost puțin ajutată de o persoană dragă.
  Ceea ce vreau eu să subliniez, e că viața trece pe lângă tine și tu ești preocupat cu lacrimile tale, să stai între patru pereți și să te ascunzi. Viața ta are nevoie de mult mai mult și tu ești mult mai mult. Sufletu meu și sufletul tău are puteri nebănuite. Ieri trebuie uitat, îmbrățișează ziua de mâine, căci acolo se află o speranță și o nouă șansă. Ieși dintre pereții ce te înconjoară!
  Șterge-ți lacrimile! Iartă-ți propriile eșecuri și pe toți ce te-au supărat. Viața ta trebuie trăită, nu irosită! Renunță la orice te-ar putea îngreuna! Drumul dinaintea ta e încărcat cu zâmbete. Descoperă fericirea!
  Probabil în cel mai apropiat viitor, vei fi din nou TU!

Vine o zi când ai sa renunți și ai să te saturi...

      Va veni un timp când vei simți greutatea ce te apasă, și încet vei renunța pentru că te-ai săturat. Te-ai săturat de părerile celor din jur și de toți cei ce te privesc mai orbește pentru simplul fapt că ești mai diferit.
      Te vei sătura de toate eșecurile din viața ta. Ba chiar te vei sătura și de diminețile alea pline de monotonie.
      Te saturi de indiferență, de orgolii și de vorbe aruncate în vânt.
      Te saturi de promisiuni fără ca ele să fie duse la îndeplinire.
      Te saturi să faci efortul de a face ceva măreț, de a te schimba, însă nimeni oricum nu va observa.
      Va veni un moment în viața ta în viața ta când te vei sătura de toate, și vei vedea doar partea negativa a lucrurilor. Te saturi să îi asculți pe nemulțumitori care au motive atât de banale de a se văicări.
     Te saturi să mai fii invizibil, și dorești ca cineva să aprecieze ceea ce ești cu cu adevărat. Te saturi de persoanele care se uită mereu în stânga și drepta după păreri/bârfe despre tine.
    Ai dori să ai alături persoana care privește doar în ochii tăi iar de acolo să extragă caracterizarea perfectă a sufletului tău. Iar din bătăile inimii să îți înțeleagă persoana minunată care ești și pe care nimeni altcineva nu a descoperito.
    Te vei sătura de tot ce te-a dezamăgit, și după ce sufletul ți se va vindeca, te vei elibera.

Străinul

             După câteva zile pline de amărăciune, și bineînțeles stări mai gri, m-am hotărât să îmi revin, încet, încet.
   Stăteam pe o rețea de socializare, când, un străin, de care nu am auzit niciodată sau să vorbesc vreodată cu el, îmi spune așa : „ Anca, tu ești o fată simplă. O fată care e a Lui!” Nu mi-am amintit sa fi purtat vreodată o discuție cu el, sau altele. L-am întrebat apoi de ce crede asta despre mine. Mi-a răspuns astfel: „Nu am nevoie decât de fotografie a unei persoane, ca mai apoi să ți-o și caracterizez. Zâmbetul tău cald mi-a transmis nimic altceva decât simplitate. De asemenea, felul cum te îmbraci, că nu cauți atenție sau să fii cea mai populară de aici, a dat dovadă clară de o persoană retrasă și simplă. Asta te face unică și specială. Și, de asemenea am niște sfaturi pentru tine. Caută mereu sa fii plăcută prin felul tău de a fi. Nu te schimba când cineva te roagă să o faci. Oamenii se vor uita mereu la ceea ce caută ei de la tine, și la ceea ce le interesează la persoana ta. Alege să rămâi simplă.”
                M-a uimit atât de tare, încât mi-au dat lacrimile. O persoană care nu mă cunoaște, și tot odată mă cunoaște ca pe o soră, mi-a vorbit ceasuri bune. În discuția asta, am avut și eu deasemenea întrebări.
                Dacă tot sunt o persoană atât de simplă și de minunată prin felul meu de a fi, atunci de ce sunt anumite perioade când mă simt singură? Apoi răspunsul meu a venit printr-o întrebare: „Domnul Isus, ți-a fost vreodată îndeajuns?” Desigur că da, însă singurătatea persistă. Răspunsul m-a cutremurat:„Am ajuns să înțeleg că nimic din lumea aceasta nu mă va împlini și mulțumi îndeajuns. Niciodată. Poate pentru o secundă îmi va forma o iluzie, însă în final plâng, plâng și iar plâng, sunt dezamăgit, mă simt descurajat, jos la pământ, mă închid în mine. Ei bine, realizez că în toate aceste momente El nu s-a clintit de lângă mine. Domnul îmi dă toate astea, lacrimi, dezamăgiri ca eu să înțeleg până la urmă că El îmi este cu adevărat îndeajuns. Și am nevoie doar de EL pentru a merge mai departe.”
               Iar mai apoi, discuția a continuat, a continuat, și în cele din urmă s-a încheiat astfel:„Risipește norii din când în când Anca, și lasă ca gropițele tale să se vadă cu adevărat. Pentru că adu-ți aminte cei ce îți vor aprecia inima, vor vedea ce stă în spate cu adevărat. Reînvață să zâmbești!!”
               Suta de prieteni de pe facebook, zecile de amici de pe stradă, sau din alte părți, chiar și cei mai apropiați dintre ei nu ar fi reușit să îmi citească starea asta în realitate, darămite din niște fotografii sau pur și simplu felul de a scrie.
              „Cine nu are străini, să își cumpere!”