2 Februarie

  Povestea mea? Una tristă. Una în care dezamăgirile și necazurile au fost prezente. Unde și inima mea a avut multe dureri. Îmi doream să trăiesc și eu o viață fericită ca în filmele pe care eu le vizionez mereu. Îmi doream un happy-end.
  Însă a venit și rândul meu să fiu fericită. Nu visam la asta. E ceva mai mult decât mă așteptam. A venit de nicăieri parcă.
  EL. Am vorbit ceva vreme. Am realizat că întra adevăr EL mi-a furat inima. Mi-am dat seama că EL va fi mereu un sprijin și o rezolvare a problemelor mele. Știam și simțeam că toate lucrurile acestea sunt reciproce.
  Într-una din zile, fiind frumos și soare afară, am hotărât să ne plimbăm și prin Iași puțin. Am mers să servim ceva. A vrut el să meargă să comande, așa că eu l-am așteptat liniștită pe scaun la o masă mai în spate puțin.
 Mi se părea ciudat deja. Așteptasem peste 10 minute, și el numai nu venea. Oare să fie așa coadă de mare la mâncare? După un sfert de oră, a venit dar fără mâncare. Mia spus că a mai ocolit puțin că a fost și până la baie.
  Apoi a adus mâncarea. Am servit puțin. Însă el era foarte ciudat. Tăcut. Retras. El nu e așa. El mereu e vorbăreț și pus pe glume. Mereu căuta să mă bine dispună. Dar acum, ceva se petrecea cu el. Mă gândeam să nu fi făcut eu ceva fără să vreau și îl supărasem. L-am întrebat lucrul acesta, însă mereu îmi zicea că e doar puțin obosit. Deși am vrut să îl cred, ceva se petrecea cu el.
  După ce mă chinuiam să scot ceva de la el, m-a scos afară la aer curat. Era seară, trecut de ora 20:00. M-a urcat sus pe scările Palatului Culturii și admiram priveliștea. Priveliștea era de nedescris. Se auzea și muzică în fundal.
  El alături de mine, la fel de tăcut ca și în interior. M-am sprijinit cu coatele de balustrada palatului și admiram. Defapt, mă gândeam la ce a pățit el. Era prea tăcut. Era schimbat.
  Am rămas cu privirea departe, gândindu-mă. S-a depărtat de mine. A făcut un pas înapoi și s-a pus în genunchi...și privirea lui albastră spre mine. A băgat mâna în buzunar și a scos de acolo un mic cerculeț.
Ce a urmat, a fost marea întrebare. Răspunsul? Da.
  Ori de câte ori privesc la mâna mea stângă mi-l amintesc pe el, acolo în genunchi, cu privirea ațintită spre mine. Resimt acele emoții și sunt sigură că am reacționat destul de ciudat.
  Fericirea mea? EL.


 P.S. Defapt, când am așteptat eu acolo singurică un sfert de oră, el se dusese să cumpere inelul. Și de când îl avea în buzunar a devenit brusc mai tăcut și mai plin de emoții.

 So blessed to be loved by him.